imagine articol

Stefan Birčević: „În vestiar s-au creat deja legături puternice, suntem o echipă în adevăratul sens al cuvântului”

Serbia, o țară cu o populație de aproape șapte milioane de oameni, se mândrește cu următoarele performanțe sportive, izbutite în ultimele două decenii: la volei, naționala feminină a cucerit o medalie de argint la Jocurile Olimpice din 2016 și a ieșit de trei ori campioană europeană. De partea cealaltă, naționala masculină a pus mâna pe aur la Jocurile Olimpice de la Sydney. 

La handbal, sârbii au disputat finala campionatului european din 2012. La polo pe apă, vecinii noștri au pus mâna pe ultimele două medalii de aur la Jocurile Olimpice și au la activ trei titluri mondiale. La baschet, reprezentativa de la Belgrad a ajuns în finalele tuturor turneelor majore. Iar la tenis, Novak Đoković va rămâne unul dintre cei mai importanți jucători din istorie. 

Se poate spune că Serbia a renăscut precum Pasărea Phoenix prin intermediul sportului. La fel s-a întâmplat și cu restul statelor iugoslave, angrenate într-un război ce a ținut mai bine de 10 ani. Conflictul militar a destrămat o națiune, a curmat peste 140.000 de vieți și a distrus destinul a nenumărate familii. „Și acum îmi aduc aminte că stăteam toți copiii afară și ne uitam la avioanele care ne bombardau orașele”, povestește apăsat Stefan Birčević, frecându-și mâinile. Privirea îi merge în gol, iar cu piciorul drept își alege un punct de sprijin în podea, la fel cum ar proceda în cazul unei pivotări. În timp ce vorbește, piciorul se mișcă în stânga și în dreapta, încercând, parcă, să acopere eficient o rană încă deschisă. Stefan a văzut războiul cu ochii unui copil, fără să înțeleagă prea multe. 

„Îmi dau seama în prezent, la vârsta maturității, că totul s-a rezumat la politică. Cu toții suntem frați și ar trebui să ne înțelegem. E ca și cum eu și Stipe nu am fi apropiați, deoarece el s-a născut în Bosnia. Mi se pare o prostie. Știu mulți oameni care erau cei mai buni prieteni și s-au certat din cauza originii fiecăruia. Suntem la fel, numai că orgoliile politice ne-au stricat”, crede Birčević, unul dintre baschetbaliștii de top aduși de U-Banca Transilvania în vară.

Pentru Birče și copiii de vârsta lui, sportul a reprezentat oportunitatea de a se detașa de ororile războiului. În loc să îl lase să privească la televizor suferința și tensiunile momentului, bunicul lui Stefan îl chema întotdeauna lângă el să urmărească împreună meciurile lui Partizan. Așa a devenit fan înfocat al grupării din Belgrad. Prima oară, Stefan a oscilat între înot și handbal. Un profesor de la școală l-a îndemnat să se apuce de baschet. 

„Eram cel mai înalt dintre toți colegii de clasă și nu știam dacă voi fi suficient de bun la baschet. Voiam întotdeauna mai mult, așa că am mers într-un oraș apropiat de Lazarevac, locul unde m-am născut. Acolo antrenamentele se făceau la un alt nivel. La vârsta de 17 ani am început să mă antrenez și mai mult, de două ori pe zi. Prima mea echipă a fost Metalac Valjevo, apoi m-am transferat la Radnički, bifând prezențe în Liga Adriatică. În cele din urmă am plecat în Spania, la Estudiantes Madrid. Mi-a plăcut foarte mult în Spania, am locuit în Madrid, care este unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa. La Estudiantes aveam condiții excelente de pregătire”. 

Stefan s-a duelat doi ani la rând cu Barcelona și Real Madrid în Liga Endesa. La finalul sezonului 2015/2016, Birčević a primit un telefon de la Aleksandar Džikić, unul dintre cei mai apreciați antrenori din baschetul european. După un periplu ce a cuprins inclusiv o aventură în NBA, de unde a preluat, probabil, și acel carismatic accent american, Džikić a revenit la Partizan. Antrenorul a primit misiunea de a readuce gloria la Belgrad și a reconstruit întreg lotul. 

„Am semnat cu Partizan într-o perioadă dificilă pentru club, dar mi-am îndeplinit visul. Bugetul scăzuse mult, puțini mai credeau în noi. Din fericire, am jucat un baschet bun și i-am convins pe fani să vină în număr mare la sală. M-am transferat în Turcia, am jucat bine și acolo, însă m-am accidentat. Mai erau două luni până la finalul sezonului și nu am revenit la același nivel. Trebuia să mă odihnesc. Am încercat să revin în Turcia, dar nu am putut rămâne la Banvit. Am așteptat să mă recuperez și am mers în Germania. În 2019 am decis să mă întorc la Partizan”.

Un sportiv sârb va refuza o ofertă de la Partizan doar dacă ține cu marea rivală, Steaua Roșie. Sau Zvezda, cum e numită cealaltă formație celebră din Belgrad. Stagiunea 2019-2020 l-a găsit pe Birče la Partizan, echipă angrenată în EuroCup. Condusă de un alt antrenor carismatic, în persoana lui Andrea Trinchieri, Partizan și-a pregătit debutul în noul sezon chiar la Cluj-Napoca, cu ocazia turneului League of the 4. Lucrurile s-au așezat repede pentru alb-negri, prin adjudecare SuperCupei Ligii Adriatice. Partizan a impresionat în EuroCup, așa că primăvara promitea rezultate memorabile. Un virus a dat peste cap omenirea și i-a oferit sportului mondial un time-out neașteptat. 

„Am crezut că vom lua pauză câteva săptămâni. Acele săptămâni s-au transformat rapid în câteva luni. Atunci mi-am dat seama că nimic nu va mai fi la fel. Îmi pare rău că nu am terminat acel sezon, unul dintre cele mai frumoase din cariera mea. A fost o experiență specială să câștig un trofeu cu Partizan. Pe de altă parte, nu îmi vine să cred că am bifat 100 de meciuri la naționala Serbiei. Orice puști din această țară visează să joace la națională. Eu mi-am îndeplinit acest vis”.

De-a lungul timpul, Serbia a dat nume de legendă precum Vlade Divac, Dejan Bodiroga sau Saša Đorđević. Ei alcătuiesc generația de aur a sârbilor, campioni mondiali în 1998 și 2002. Până la următoarea medalie, pentru vecinii noștri s-a scurs mai bine de un deceniu. Campionatul Mondial din 2014 a însemnat punctul de cotitură. 

„Nimeni nu credea că putem să jucăm o finală, mai ales că mondialul din 2014 se desfășura în Spania. În lotul spaniolilor, considerați favoriți, se aflau frații Gasol și Juan Carlos Navarro. Pe de altă parte, am încheiat grupa pe locul patru, de abia ne-am calificat mai departe. În fazele eliminatorii am răpus Grecia, care nu pierduse niciun meci. Cu puțin noroc, am depășit și Franța. Spun noroc, deoarece cred că francezii au fost obosiți după ce au eliminat Spania în sferturi. În finala cu Statele Unite, ne-am dat seama care sunt șansele noastre. Ei au mizat pe James Harden, Steph Curry și Anthony Davis. Șansele să îi batem erau de 1% (râde)”.

La Belgrad și în celelalte orașe din Serbia, sute de mii de oameni au ieșit în stradă să celebreze o performanță istorică. În frunte cu selecționerul Saša Đorđević, baschetbaliștii au fost primiți ca niște eroi și au sărbătorit în centrul Belgradului. Doi ani mai târziu, cu Stefan pe teren, sârbii au repetat isprava și au înfruntat naționala Statelor Unite în finala Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro. Foamea de performanță s-a accentuat și a continuat la EuroBasket 2017. 

„În acea finală, Slovenia ne-a surprins. A jucat formidabil. Și noi am jucat foarte bine, dar am început prost meciul. Am ratat pe final două libere decisive, Prepelič și Dragić ne-au pedepsit și asta a fost istoria. Mulți credeau că Slovenia nu are o echipă tare bună, însă putem să ne uităm peste lotul lor. I-au avut pe Dončić și Dragić, Randolph era cel mai bun baschetbalist de poziție 4 din Europa și Vidmar, posibil, cel mai bun apărător de pe continent. N-a fost o surpriză prea mare, iar noi am obținut din nou argintul. Suntem, cu alte cuvinte, generația de argint (râde cu poftă)”.

Generația de argint a produs totuși un superstar în NBA. Nikola Jokić a primit titlul de MVP la finalul sezonului precedent în templul baschetului. Pivotul lui Denver Nuggets a înregistrat adesea statistici de triple-double, devenind al treilea baschetbalist european remarcat cu o astfel de distincție de către americani. Pe lângă Jokić, Serbia este reprezentată la cel mai înalt nivel de Bogdan Bogdanović, Boban Marjanović și Nemanja Bjelica.

„Am fost coleg la Jocurile Olimpice și la Campionatul Mondial din China cu Nikola. În Brazilia ne-a ajutat foarte mult să câștigăm medalia de argint, care este cea mai importantă pentru mine. Nicio performanță nu se compară cu o medalie olimpică. Este de-a dreptul special să urci pe podiumul olimpic, indiferent de sport. Jokić nu îți atrăgea atenția la prima vedere. Odată ce intra pe teren, această perceție se schimba radical. Dincolo de punctele marcate, găsește omul liber în permanență. Oricând e dublat, știe cum să se descurce. Este un baschetbalist unic, cu greu poți să îl oprești. L-au numit MVP în NBA pe merit și nu cred că se va opri aici”. 

În sezonul 2020/2021, Stefan a activat la Bursaspor, în primul eșalon al Turciei. N-a privit cu scepticism oferta clubului nostru și a ales să semneze cu U-Banca Transilvania. L-au convins ambițiile clujenilor, dornici de un parcurs lung în Champions League. De asemenea, Birče este hotărât să realizeze event-ul în România.

„Îmi place mult să lucrez cu Silvă, este un antrenor foarte dedicat. Dă tot ce are mai bun, studiază meticulos adversarii și ne oferă indicații prețioase. Face o echipă bună cu Pero și Ćuia, iar rezultatele vorbesc de la sine. Am muncit serios în ultimele luni și ne simțim bine cu fiecare. Stipe m-a ajutat foarte mult să mă integrez. În plus, o perioadă l-am avut alături de noi și pe Toni Katić, deci cumva am reunit țările iugoslave. În vestiar s-au creat deja legături puternice, suntem o echipă în adevăratul sens al cuvântului”.

Până la ora actuală, Stefan Birčević a bifat 10 partide la U-Banca Transilvania, înregistrând statistici de 10.7 puncte, 4.2 recuperări și 1.8 pase decisive, cu un indice al eficienței de 11.6.

Parteneri

BT
CompexitPrimaria Cluj NapocaAegon
Regina MariaBoschKineticPeakVisit ClujIzvoarele CalimaniTudor Tailor