Un baschetbalist nu poate avea o mână sigură la aruncări fără exerciţiu. De-a lungul anilor, Reggie Miller, Ray Allen sau Stephen Curry, „lunetişti” temuţi din NBA, au mărturisit că, după fiecare antrenament, rămâneau minute bune să arunce singuri la coş. Uneori, colegii lor soseau acasă şi stăteau cu familiile, în timp ce ei nu plecaseră încă din sală. În acest sezon, U-Banca Transilvania are un program infernal. Clujenii joacă şi trei partide pe săptămână, dar tratează şedinţele de pregătire cu seriozitate maximă. Niciun minut nu este irosit. La finalul antrenamentelor, îţi sare în ochi un jucător, care şi-a format o rutină proprie. Un fel de ritual. Andrei Calnicenco se poziţionează tot timpul în spatele semicercului şi aşteaptă să primească mingea. Cu o mişcare făcută parcă de un robot, Andrei aruncă identic la coş. Şi de cele mai multe ori arde plasa. Îşi prelungeşte întotdeauna antrenamentul individual şi rar are timp să bea o cafea. Iar dacă alege să meargă într-un local unde se aude muzică, îl recunoaşte uşor pe Carla’s Dreams. „E din Chişinău. Îi place şi fiului meu de el”, spune Andrei, într-o română haioasă. Pe Artyom nu ai cum să nu îl remarci la meciuri. Puştiul zburdă peste tot şi te molipseşte cu energia lui. Ştie să răspundă la orice în limba română, pe când familia Calnicenco mărturiseşte că se simte ca acasă la Cluj-Napoca.  

„Înainte să joc baschet, am făcut fotbal. Noi am copilărit în Republica Moldova, în orașul Bender, apropiat de Ucraina. Numim această zonă Pridnestrovia. După ce a terminat școala, fratele meu mai mare s-a mutat în Odessa. A venit vara acasă, m-a întrebat ce mai fac, cum sunt. I-am spus că merg la antrenamentul de fotbal. Mi-a tras imediat o palmă și mi-a zis că data viitoare când se întoarce acasă, speră să mă găsească la baschet. «Dacă te mai văd la fotbal, o să te bat», mi-a zis. El a fost baschetbalist, s-a descurcat bine până la 16 ani. Apoi a început războiul, s-a dus în armată și nu a mai putut continua. A visat să devină baschetbalist şi acum își trăiește visul prin mine. Odată cu declanşarea războiului din Transnistria, ne-am mutat în Odessa. Mama avea o soră care locuia acolo și am plecat cu toții. Peste o vreme ne-am întors în Republica Moldova”.

Ca orice copil, Andrei bătea mingea în curtea şcolii. Nu vedea baschetul ca pe o meserie de viitor. Din contră, mătuşa sa din Odessa vorbise cu un prieten, căpitan pe vas, să îl ajute pe adolescentul Calnicenco să îşi găsească un drum în viaţă. „Mă gândeam să dau la facultatea din Odessa. În paralel, mi-am dat seama că ar fi perfect să lucrez în port sau pe un vapor. Respectivul domn mi-a sugerat să mai aștept până în clasa a-XI-a și mi-a promis că mă va ajuta, că vom merge împreună pe mare. Prin clasa a-X-a, de ziua mea, am mers la Odessa să sărbătoresc cu fratele meu. Ne plimbam pe strada Pushkinska din Odessa, unde am văzut o sală de sport. Afară era afișat programul unor meciuri de baschet”.

Mirajul baschetului l-a purtat pe Andrei direct în sală. Un antrenor l-a văzut şi a mers glonţ la el. „Ştii să joci baschet?”, l-a întrebat profesorul. Cuprins de emoţii, adolescentul s-a uitat în pământ şi a răspuns afirmativ. „Atunci hai să joci la Școala Nikolaev!”. Un căutător de talente a tras cu urechea la discuţie, l-a prins pe tânăr singur şi i-a povestit despre Khimik Yuzhny. Acolo urma să se investească masiv într-o echipă nouă de baschet.

„Am fost șocat, mă vedeam lucrând pe vapor, nu mă gândeam deloc la baschet. Nu ştiam ce să fac şi m-am consultat cu părinţii. Împreună am convenit să încerc. Tata m-a dus la Yuzhny cu mașina şi am început pregătirea la juniorii lor. Ţin minte că mergeam la antrenamente la şase dimineaţa, pe ger. Bătea vântul de la mare, zăpada îmi depăşea adesea genunchii. Nu a fost uşor, însă în trei ani m-au selecţionat la prima echipă”.

Pe banca celor de la Khimik stătea Zvezdan Mitrović, actualmente antrenor în Euroligă, la ASVEL Lyon-Villeurbanne. Tehnicianul muntenegrean l-a vrut în mod special pe Andrei în garnitura sa. Lui Calnicenco i-a plăcut atât de mult maioul verde, încât a evoluat opt ani la Yuzhny. Apoi s-a transferat la Cherkasy Monkeys şi BC Doneţk. La momentul izbucnirii războiului din Crimeea, Calnicenco locuia în acelaşi hotel cu Mircea Lucescu şi fotbaliştii brazilieni de la Shakhtar. 

„Liga din Ucraina creştea permanent. În campionat participau 14 echipe, cu jucători de mare valoare. Gândiţi-vă că am jucat contra lui P.J. Tucker, Ramel Curry, Eugene Jeter sau Darius Songaila. Se câştigau enorm de mulţi bani. Totul s-a prăbușit odată cu războiul. Eu eram la Donețk, pe 8 mai. La ora 9 am plecat din Donețk și la ora 12 au început bombardamentele. Au ras aeroportul, făcându-l una cu pământul. Totuși, stadionul lui Shakhtar a rămas intact. Niciun glonţ nu s-a tras acolo. Cred că Ahmetov (nr. patronul lui Shakhtar) le-a zis că dacă vor trage în stadion, le va veni la toţi de hac”, glumeşte Andrei, amestecând cuvinte în română şi engleză. „In one day, totul a fost gata”, continuă baschetbalistul, care a semnat în 2015 cu U-Banca Transilvania. 

„Marcel Ţenter m-a sunat să mă întrebe dacă pot să primesc cetăţenia română. I-am spus că da, trebuie să completez doar nişte hârtii. Nu ştiam nimic despre Cluj-Napoca. M-am uitat pe youtube să îmi creionez o idee. Nu vorbeam nici engleză, Marcel dialoga cu soţia mea la telefon. În timpul şcolii, mama mă bătea la cap să învăț engleză. În schimb, eu jucam poker în ultima bancă. Profesoara preda și ne ruga să nu fim prea gălăgioşi la ore. La Cluj am învăţat română şi engleză. Nu mi-a fost deloc uşor”.

Bunica lui Andrei, babuşka aşa cum o numeşte el, s-a născut în 1936 într-un sat de lângă Transnistria. Până în 1940, regiunea respectivă s-a regăsit în România Mare. Astfel, Calnicenco şi-a redobândit cetăţenia română, cucerind alături de U-Banca Transilvania Cupa şi SuperCupa României. A fost nevoit să ia şi o perioadă de pauză, din cauza unor probleme la inimă. 

„La un antrenament mi s-a făcut rău. Nu reuşeam să văd nimic, am ameţit efectiv. Mi-au luat probe de sânge, totul părea ok, dar mie nu îmi trecea. O săptămână am dus-o așa, m-au dus la un cardiolog bun în Cluj, care mi-a comunicat că am probleme la inimă și că nu mai pot continua cu baschetul. Stăteam la masă cu Adi (nr. Resteman) când a primit rezultatele. L-a sunat pe Marcel Țenter și ne-a spus tuturor că, probabil, va fi ultimul meu antrenament. Imediat am început să plâng. Am mers acasă şi mi-am adus aminte că știam un doctor din Ucraina. Anual mergeam la vizite medicale la el. I-am cerut analizele mele din ultimii 15 ani. Le-am comparat, le-am dus la toți medicii și ne-am dat seama că m-am născut cu această malformație, deloc periculoasă. Un alt profesor renumit s-a uitat peste toate analizele și m-a asigurat că pot să joc fără probleme. Am zis: «Ciao, bella, să mergem la antrenament». 

Calnicenco se bucură de un rol important în sistemul gândit de Duško Vujošević şi Mihai Silvăşan. Recunoaşte că Dule a adus o nouă mentalitate la U-Banca Transilvania şi crede că echipa porneşte ca favorită la titlu. În paralel, visează să bifeze o participare de succes în FIBA Europe Cup. 

„Muncim din greu la antrenamente. Uneori sosim la sală, iar Dule ne promite că vom face un antrenament ușor. Ieșim apoi din sală frânți, după trei ore și jumătate. Atunci cum arată un antrenament greu?”, povesteşte Andrei, râzând. Cel alintat Rusul îşi continuă ideea: „Dule ne-a zis că visul lui este să moară pe teren. «Eu aici muncesc, aici îmi câștig pâinea. Dacă este posibil, vreau să mor pe teren», ne-a transmis Vujošević. Cu asemenea lecții nu ai cum să nu devii un învingător. Sunt veteran doar pe hârtie. Îmi place totul la Cluj-Napoca. Soția mea lucrează la o companie multinaţională. Ei au nevoie de vorbitori de engleză, iar ea ştie rusă, ucraineană, engleză, spaniolă și greacă. Artyom vorbește perfect română. Îl aduc la antrenamentele noastre, se distrează cu Adi și Ică (nr. Tudor Pintea). Sare peste tot, nu vă imaginați cum întoarce casa cu fundul în sus. La laptop mi-a scos toate butoanele de la tastatură. Știe engleză și română. Îmi cântă piese în română și îl întreb de unde le știe. «Am învățat la școală», îmi răspunde. Ne place mult aici, nu vrem să plecăm nicăieri. Simţim că suntem parte din familia Universităţii”.