Imaginați-vă o fază în care mingea este adusă în atac de Mihai Sinevici. Conducătorul de joc îi pasează lui Mircea Cristescu, iar acesta beneficiază de un blocaj din partea lui Bubu Roschnafsky. Între timp, Sinevici reușește să se demarce, primește mingea și arde plasa de la mare distanță. Sala explodează, fanii strigă cât pot de tare: „Sinevici, Sinevici, tu de acolo, noi de aici”. Cu o privire rece, concentrată, fundașul aleargă cu spatele în apărare și dă mâna cu Ghiță Mureșan. Peste ani, cei doi s-au reîntâlnit în Washington. Sinevici se hotărâse să se mute în Canada, pe când Ghiță slujea în templul baschetului, NBA. După o partidă cu Chicago Bulls, Mureșan își invită prietenul și fostul coleg la vestiare. Pe ușă ies Michael Jordan și Scottie Pippen. Ghiță îi oprește pe fiecare și îi face semn lui Sinevici să intre la o poză.  Fotografiile au fost făcute însuși de Mureșan și i-au intrat la suflet lui Sinevici. Un suflet unde “U” ocupă loc de cinste. 

În copilărie am făcut fotbal, pentru că la Arad, UTA este o echipă mare. Fratele meu ținea cu UTA, tata jucase fotbal la Timișoara în timpul facultății. Era firesc să mă apuc de fotbal și fusesem cooptat în echipa de pitici. Țin minte că la un meci m-au pus chiar copil de mingi. Maică-mea se temea că o să-mi rup un picior și nu m-a mai lăsat la fotbal. Fratele meu mi-a propus să merg la baschet. Își gândise o strategie și mi-a zis: «Mă, ai șanse mai mari ca baschetbalist, decât ca fotbalist». Așa am ajuns la baschet, la profesorul Davidhazy. Iubeam mult și fotbalul. Mergeam la UTA în galerie la fiecare meci. În 1982 am câștigat un campionat la juniori trei și toată echipa stătea aliniată la poză. Fiecare purtam bascheți roșii și am rugat recent pe cineva să se uite la fotografie și să spună cărui copil îi place fotbalul. Persoana respectivă a analizat imaginea, dar nu și-a dat seama. Am intervenit și am dat un indiciu simplu. Adidașii mei erau cei mai murdari, deoarece jucam și fotbal cu ghetele de baschet. Fotbalul a fost marea mea iubire, însă m-am realizat de pe urma baschetului.
Am continuat cu baschetul și sunt mândru că am făcut pasul la seniori. În 1987, când am terminat liceul, se recruta pentru armată. Cei de la Dinamo mi-au promis că o să joc, dacă merg la ei. M-au convins și am mers la Dinamo, în septembrie `87. M-am dezvoltat repede la Dinamo, antrenorul Vasile Popa îmi dădea încredere. Jucam cu exuberanța unui adolescent căruia nu îi pasă de ce vede în fața lui. În primul derby cu Steaua am jucat atât de bine, încât nimeni nu mă considera un junior. 

Țin minte că Sala Floreasca duduia efectiv. Sunt mândru de perioada de la Dinamo. Am câștigat primul meu titlu la București. Ulterior am ajuns de două ori în finală. Între timp s-a întâmplat Revoluția și m-am hotărât să plec la Cluj. Aici a fost norocul norocului, deoarece m-am întâlnit cu Bubu Roschnafsky, Mircea Cristescu, Ghiță Mureșan sau Horea Rotaru. Acum, dacă stau să mă uit în spate, mă gândesc că toți eram atât de tineri. Ne știam de la lotul național și am închegat rapid relațiile de joc. Ne plăcea să jucăm spectaculos, să încântăm publicul. Așa a început lumea să umple sala. Înainte, oamenii le preferau pe fete, deoarece obțineau rezultate. După `90, suporterii au umplut sala și la meciurile noastre. 

Când joci la “U”, senzația este incomparabilă. Dacă la derby-ul Dinamo cu Steaua ne bucuram de 1.500 de spectatori, aici era diferit. 3.000 de fani intrau în sală. Stăteau ca ciorchinele pe scări. Mi-a rămas în suflet senzația aceea de studenție, de camaraderism. Pierdusem un meci din finala cu Steaua, însă oamenii ne așteptau afară și ne încurajau. Mi-a plăcut atât de mult să fiu la Cluj. Încă am vise cu momentele petrecute la “U”, deoarece am terminat repede cu baschetul. În 1997 m-am lăsat și am plecat în Canada. Mă aflam în apogeul carierei, știam ce îmi doresc de la sport. Datorez totul clubului Universitatea. Mi-a oferit un job, sunt profesor de sport în Canada. Mă duc cu plăcere la serviciu, lucrez cu tinerii și sunt tare bucuros. Am o meserie de vis! 

Dar la început nu mi-a fost ușor. Procesul de imigrare este unul dureros. M-am dus printre străini, am încercat să pătrund în lumea lor. Ceea ce m-a ajutat să am succes a fost faptul că am luat totul ca pe un meci. Un meci al vieții, în care am zis: «ok, începe meciul și trebuie să îl câștig». Câteodată am pierdut și cădeam, însă sportul și atmosfera în care am trăit mi-au dat puterea să mă ridic. La 28 de ani mă aflam la lotul național, îmi creasem un nume în România baschetbalistică. Dintr-o dată, în Canada, am fost un nimeni. Am lucrat ca vânzător de haine, apoi curier. Mă angajasem și la un bloc de bogătași, unde parcam mașinile luxoase. Am trecut peste orice și mi-am găsit drumul în viață.
Odată ce am devenit profesor, îmi puteam lua în sfârșit drogul de baschet. După aceea, când s-a născut Carina, fiica mea, am format o echipă de performanță. Imediat am câștigat campionatul provincial. Anul acesta am cucerit un nou titlu, la U17, cel mai ridicat nivel din Canada. Mă bucuram, în paralel, că pot să petrec timp cu Carina. Am învățat-o baschet de la 0 și am decis recent să o las să fie antrenată de altcineva. E pasionată, îi place baschetul la nebunie. Are răutatea mea din apărare, dar nu mi-am dat încă seama dacă a moștenit talentul meu. Din punct de vedere academic stă foarte bine. Acum a intrat în clasa a XII-a, va merge la facultate și își va alege o carieră. Ştiu ce înseamnă viața de sportiv, ce sacrificii sunt necesare și nu cred că îmi doresc același lucru pentru ea. 

Carina m-a convins să lucrez la camp-ul lui Kyle Lowry. Primisem înainte un email de la organizația condusă de fostul jucător al lui Raptors, DeMar DeRozan. Și ei mi-au propus să îi antrenez pe copiii lor vara. Am refuzat, deși Carina a insistat. Peste câteva luni m-au contactat cei din staff-ul lui Kyle Lowry. «Tata, acum trebuie să accepți», mi-a zis Carina. E o mândrie profesională să lucrez alături de un campion NBA. După finală, lumea a ieșit pe stradă în Toronto ca la Revoluție. M-am bucurat ca și cum aș fi câștigat eu titlul. 

Îmi lipsește România. Mi-au permis să lipsesc de la școală timp de o săptămână și am profitat din plin. Mi-am împărțit trei zile la Arad, întâlnindu-mă cu antrenorul și cu foștii coechipieri. Noaptea am plecat cu trenul la București și am dormit în cușetă. M-am revăzut cu Vasile Popa, apoi am luat din nou trenul și am venit la Cluj. Acesta mi-a fost programul din ultimele zile. România este ca un balon de aer. Lumea zice că uiți de unde ai plecat. Orice avantaj economic aș avea acolo, relațiile și prieteniile din România nu pot fi egalate. Sunt un străin în Canada și de fiecare dată când mă întorc în țară simt că iau o gură de aer.

Mi-am dorit mult să particip la evenimentul de centenar al clubului Universitatea. M-am văzut cu atâția oameni dragi. Acum 10 ani nu am fost prezent și m-a durut tare. La final, mă gândesc la echipa actuală de baschet și la eventualele momente dificile. Ele vor apărea, cu siguranță. Ei bine, sper ca publicul să îi ridice pe jucători, așa cum ne-a ridicat și pe noi.