Suporterul echipei noastre Radu Hanganut a scris pe blogul sau un text impresionant dupa Turneul Final al Cupei Romaniei de la Timisoara, pe care il redam integral mai jos. Ii multumim din partea echipei pentru acest articol.

"Nu mai plangeti campionilor, noi va iubim"

Niciodata nu m-am putut mandri ca am avut te miri ce abilitati in ceea ce priveste sporturile de echipa. Dar intotdeauna i-am admirat pe cei care le practicau, pe cei pe care ii vedeam suferind atunci când pierdeau, pe cei pe ale caror fete vedeam cu ochiul liber indarjirea si determinarea, pe cei pe care-i vedeam capabili sa se ridice in picioare in cele mai grele momente si sa smulga strigate de bucurie de la cei ce-i iubesc. Dar in special i-am admirat pe cei care m-au facut sa urlu de nervi si sa-i aplaud cu lacrimi in ochi.

Am fost in weekend in Timisoara, unde baschetbalistii echipei ”U” Mobitelco au jucat in Final Four-ul Cupei Romaniei. Asta asa, ca sa stim toti despre ce e vorba.

Nu am fost multi suporteri. Timisorenii erau vreo 2000. Noi, 50. Dar am fost toti acolo. Am fost toti langa echipa. Am fost toti o echipa. Am cantat fara oprire atunci cand echipa s-a indreptat spre victorie. Ne-am bucurat alaturi de jucatori atunci cand am castigat. Si a venit apoi finala. in niciun caz nu o sa spun „dar a venit finala”. Pentru ca la Timisoara am invatat ceva: cand e vorba despre ”U” nu exista niciun „dar”.

In finala echipa a jucat groaznic. Cel mai slab meci facut de jucatorii lui ”U”. Asa s-a vazut la televizor, asa ne-au spus si alti suporteri dupa meci. Asa o fi fost. Noi, cei 50 ce-am fost in tribuna, nu stim. Pentru ca noi cantam. Noi ne-am concentrat in reprize de cate 24 de secunde timp de o ora si jumatate. Noi incercam sa mutam mingea cu privirea pana in cos. Noi eram in teren si sufeream alaturi de cei 5 uriasi imbracati in alb si negru. Noi cantam fara oprire.

La sfarsitul unui time-out, unul dintre jucatorii lui ”U” a privit inspre galerie. Parea uimit. Dar am vazut in ochii lui ca-si dorea ca la sfarsitul meciului sa vina alaturi de noi cu trofeul in mana. Cu siguranta toti si-au dorit asta. Un steward a stat tot meciul in fata noastra. Se uita la noi, se uita la tabela. ”U” era la 30 de puncte in urma adversarilor. Stewardul se uita din nou la noi, aproape socat, intrebandu-ne din priviri daca suntem constienti ca echipa nu joaca nimic si ca o sapiarda. Dar noi cantam stiind ca nu pierdem, Stiind ca ”U”, atunci cand este iubita, dincolo de orice scoruri, ea castiga. Castiga iubirea si devotamentul celor multi.

Trofeul l-am pierdut. Si ne-am oprit din cantat. Ne-am oprit din cantat doar pentru a coborilanga teren si a le canta uriasilor nostri. Cu cat se apropiau mai mult, cu atat deveneau mai oameni si privirile lor ingenuncheau dinaintea noastra. Ne priveau cu ochi mari in timp ce noi le cantam. Iar ei ne priveau si isi cereau iertare. Mihai Silvasan (capitanul echipei) a plecat capul inaintea noastra, ne-a aplaudat si a inceput sa planga. DJ, micutul vrajitor american, nu mai era doar bolnav de gripa. Era bolnav de suparare si jelea nereusita in timp ce un pusti cu fara vopsita in alb si negru il lua in brate. Nikolov, nu ne-a privit. Dupa fluierul final nu a mai privit pe nimeni. El uraste sa piarda, mi-a spus dupa meci. El e un campion, la fel ca si colegii lui, Si campionii nu vad niciodata partea buna dintr-o infrangere. Campionii sunt facuti pentru a invinge, lupta pentru victorii si tanjesc dupa trofee. Asta i-am raspuns eu.

Campionii nostri au pierdut un trofeu. Dar au ramas campioni.

Baschetul e un sport special. Poate pentru ca ai ocazia sa-i simti pe jucatori aproape de tine. Ai ocazia sa-i auzi. Ai ocazia sa vezi la fiecare 24 de secunde un spectacol aparte. Urmarind un meci de baschet ai ocazia sa realizezi cat de mult conteaza fiecare sutime de secunda, fiecare pas, fiecare privire schimbata intre jucatori. Dar cred ca gresesc. Nu baschetul m-a făcut sa simt toate astea.

”U” a făcut-o.

Textul il puteti citi pe blogul suporterului nostru Radu Hanganut.