Să ne gândim puțin la iarna anului 1942. România este de peste 16 luni în război alături de puterile Axei, răsfirate pe vastul teritoriu al Rusiei. Cealaltă parte a Europei fusese ocupată, aproape în totalitate, în campaniile precedente.Tragedia a lovit toți locuitorii țării, indiferent că erau români sau minoritari maghiari, slovaci, germani. Potrivit unui recensământ realizat în perioada interbelică, 745.421 de persoane, adică 4,1% din populația patriei de la 1930, proveneau din rândul etnicilor germani. Războiul nu a ocolit pe nimeni. Cu majoritatea soților mobilizați pe front, mamele se ocupau singure de gospodării. Iar sute de mii de copii au rămas orfani de cel puțin un părinte.

Povestea personajului nostru se potrivește auspiciilor de mai sus. Într-o familie de nemți bistrițeni din Tîrpiu, se naște, în apropierea Crăciunului din 1942, un sportiv al cărui nume se va lega puternic de secția de baschet a lui “U” Cluj. Așa cum îi place să spună râzând cu poftă, Matei Rührig face parte din „prima generație de țărani încălțați cu pantofi”. Tatăl său, înrolat în Wehrmacht pe frontul din Danemarca, nu s-a mai întors niciodată acasă. Matei a crescut fără tată, bunica aducându-l prima oară la Cluj. A făcut aici clasele elemantare cu predare în limba germană și ulterior liceul, la Ady Șincai. I-a plăcut întotdeauna mișcarea și a descoperit întâi handbalul. Pe vremea aceea, handbalul se disputa în 11 jucători, în timp ce baschetul nu era dezvoltat decât în orașele mari. În rest, toată lumea ieșea la fotbal sau handbal. Tânărul Rührig le-a încercat pe ambele și își aduce aminte amuzat cum s-a petrecut totul:

„Noi nu am văzut mingea de baschet în școală. Eu doar aici, la Cluj, am văzut care e situația cu baschetul. La Bistrița jucam handbal în 11. I-am prins pe Radu Negulescu și Pavel Marcu, amândoi mari sportivi. Copii fiind, jucam de toate. Am făcut o prezență la o școală de sportivă de elevi. Acolo ne-au luat și la fotbal. No, hai să jucăm, zic eu. Mi-au dat bocanci cu crampoane și trebuia să începem. Fratele meu era fotbalist, m-a văzut cât de caraghios arătam și mi-a zis: «Mă, lasă asta, du-te la baschet!». Și am mers la baschet în clasa a zecea. Am început târziu, dar mi-a plăcut foarte mult baschetul. Vă mai spun sincer că am văzut un meci de baschet prin clasa a noua. Unde e stadionul acum, în zonă, au fost terenuri de tenis. Pe unul dintre terenurile de tenis era nocturnă plină. Atunci a venit o echipă din China și jucau baschet. Am fost fascinat, domnule. Mă gândeam cum naiba bagă ăștia mingea în coș. Erau jucători mici, pe o suprafață mică. Mi-a plăcut teribil!”

A fost, dacă vreți, o dragoste la prima vedere între Meti și baschet. În liceu, Vasile Pop i-a corectat aruncările și i-a îndrumat fiecare pas pe teren. El era nimeni altul decât tatăl lui Horia Pop, cunoscutul șlefuitor de talente baschetbalistice din orașul nostru. Apropiați de vârstă, Matei și Horia au împărțit vestiarul la Politehnica Cluj. După un baraj la Constanța, Politehnica a reușit promovarea în prima divizie. Imaginați-vă că acum cinci decenii, campionatul de baschet punea față în față 16 formații. Într-una evolua o gașcă de tineri energici, în frunte cu Rührig. Împreună au oferit un meci de senzație la București, în fieful Stelei, când au ridicat o sală întreagă în picioare. Politehnica nu își propunea clasări fruntașe, funcționând mai degrabă ca o pepinieră a lui “U”. Așa ajungeau majoritatea baschetbaliștilor în tricoul alb-negru. Iar momentul debutului nu poate fi uitat.

„În campionatul din 1963-1964, Mihai Albu a plecat la Dinamo. Atunci am mers la echipa întâi. Noi ne-am bucurat de un nucleu puternic. A fost un noroc. Din vechea gardă rămăseseră Vizi Imre, Mircea Ionescu. Pe urmă au venit Horia Demian, Bogdan Adrian, Geomoleanu. Mircea Barna a sosit de la Mediaș și am construit un vestiar puternic. Ghiță Roman era pregătit tehnic de la București. 10 ani am avut echipa asta tare. Noi jucam duminica dimineața pe la ora 11, de obicei. Era un meci pe săptămână. Alcătuiam o familie mare, un public deosebit, select. Nu se întâmpla să se fluiere, să se înjure, și era plină sala. Noi nu aveam presiune, se juca din plăcere. Presiunea mare era la echipele care trebuiau să ia titlul. Culmea că noi îi băteam acasă cam pe toți”, povestește Meti Rührig, cu sclipiri în ochi.

În tot sportul românesc, lupta se dădea între Steaua și Dinamo. Cele două își împărțeau titluri, pe când adversarele nu primeau șanse. Cu susținerea partidului, coloșii bucureșteni racolau și cei mai buni jucători din țară, dar nu toți acceptau să se mute în capitală. Rührig n-a vrut să plece. Îl curtase insistent șeful clubului Dinamo, colonelul Petroșanu, însă fără sorți de izbândă. Iubea Clujul și se simțea mândru să poarte o vocală atât de specială pe piept.

„Mulți m-au întrebat și în Germania: «Ce-i, mă, cu U-l ăsta?». E foarte greu să explic. E o stare de fapt. Există! Du-te în oraș și plimbă-te de la Continental până la Operă și vezi care e mișcarea. Atunci îți dai seama. Echipa de fotbal era cea mai îndrăgită din țară. Pe ai noștri nu îi fluiera nimeni, nici măcar la Constanța sau București. Mulți s-au întrebat cum e spiritul ăsta și le ziceam că e o prietenie unică între oameni. Au fost niște jucători emblematici, niște sportivi formidabili la toate secțiile”.