Nu de puține ori, oamenii care ajung pentru prima oară în cabinetul din cartierul Grigorescu, îi mărturisesc lui Manases Sándor că îl cunosc de undeva. De regulă, dialogul merge cam așa:
- Parcă v-am mai întâlnit, însă nu știu în ce context...
- Poate că ați fost la meciurile de la baschet.
- Da, exact! Acolo v-am văzut. Sunteți fotograf.

În tribune, se întâmplă adesea ca părinții să fie întrebați de copii dacă nu cumva domnul din teren, cu aparat foto, are grijă de cățelul lor. De fapt, un om ca Manases Sándor nu poate să treacă neobservat. Dacă l-ai întreba cum a devenit medic veterinar, Sándor ar fi în stare să vorbească, cu pasiune și fără întrerupere, zile întregi. Îi sclipesc ochii atunci când poveștește despre necuvântătoarele pe care reușește, cu har și pricepere, să le salveze. La fel se întâmplă și în cazul baschetului. Poate sta ore în șir să analizeze un meci și să discute despre fazele importante. Uneori, pune pe masă și artileria grea, iar pe ecranul aparatului le arată curioșilor cum a imortalizat un coș sau un slam-dunk de senzație. În niciun moment, nu pare să își piardă entuziasmul. Explicația lui este destul de simplă: În baschet și în meseria de medic îți trebuie suflet. 

„Totul a pornit din copilărie. Împreună cu tatăl meu am început să fac poze. Aveam o baie improvizată drept studio. <<Kicsi budi>> (nr. budă mică), așa îi spuneam laboratorului foto. Erau două băi. Acolo developam tot, alb-negru. La sesiunile de developări, toaleta mică era închisă publicului larg, adică celor patru persoane care locuiam în casa din Sfântu Gheorghe. Tata fotografia tot, în special pe noi. În tinerețe, el nu putea călători în străinătate, deci nu se făceau selfie-uri cu picioare butucănoase la malul mării, cum e la modă acum. Mi-a rămas această pasiune de la el. Mă bucuram să am un aparat foto rusesc, mecanic. Apoi am ajuns în Cluj și am intrat într-o gașcă de baschet, cu băieți care mergeau la meciuri”.

În studenție, Sándor s-a împrietenit cu jurnalistul Miklós Boros sau Miki, cum e alintat de apropiați și cititori. Miki colabora cu diverse publicații sportive și voia un fotograf. Așa că l-a îndemnat pe Manases să furnizeze imagini de la diverse evenimente. O vreme, Sándor a lucrat în stilul vechi, pe film, spre deosebire de alți fotografi. „Nu credeam în performanța digitală. La apariția primelor aparate compacte, digitale, am văzut că poți să ștergi. Nu mai găseam nicio provocare. Înainte stăteai nerăbdător să vezi negativul, curios să îți dai seama ce poți scoate de acolo”, își aduce aminte Manases. În cele din urmă, a trecut la rândul său la aparatele digitale și a prins gustul fotografiei de sport. „Pentru mine, fotografia creează dependență. Mă enervez să nu am aparatul în mână câteva zile. Cel mai fericit sunt în momentul în care trag cadre”, afirma celebrul artist fotograf John Rankin Waddell din Anglia. Într-o situație asemănătoare se regăsește și Manases, doar că fotografia lui se axează pe tribunele pline, coșuri de la mare distanță și confruntări decise pe muchie de cuțit. 

„În iarna lui 2009 m-a sunat prietena mea, Adina Oșan. Pe ea am cunoscut-o într-un mod foarte haios. Stăteam în spatele ei la un meci de baschet și vorbeam fel și fel de prostii. Glumeam în permanență și am sesizat că are simțul umorului, completându-ne replicile mie și celorlalți prieteni. Adina mi-a zis: <<Ăștia vor fotograf la echipă, du-te și caută-l pe Cristescu>>. Am mers la sală și ne-am înțeles din start. Primul meu meci oficial, ca fotograf al echipei, a fost în cupele europene, în acea iarnă. Țin minte faze din fiecare partidă și au trecut peste 10 ani. Pe de altă parte, întotdeauna mi-am pus problema de la cine învăț. Eu mă uit la toate fotografiile celor care au fost la meciurile de baschet. Urmăresc ce face fiecare. Sunt atent să nu îmi scape ceva. La început, studiam cu atenție fotografiile domnului Ioan Lespuc. Acum admir felul cum lucrează Mircea Roșca, Dan Tăuțan, Dan Bodea și alții. Fur anumite tehnici și vreau să fiu în permanență mai bun. Mie îmi place publicul. De aceea mă axez mult, în fotografiile mele, pe fani, pe emoțiile lor. O imagine în care nu se vede publicul, nu are sens. Sportul nu este numai al jucătorilor. Sportul implică echipe, fani, relații între participanți și chiar între fotografi. De exemplu, acum se întâmplă ca anumiți jucători să aibă reacții transmise special către mine. Unii mai trag cu ochiul, se manifestă în fața aparatului. Cu alte cuvinte, sportul înseamnă și prezența galeriei adverse. Mă salut cu mulți suporteri din țară. La un meci, mai demult, unul dintre arbitri mi-a zis, chiar în timpul jocului, că îmi admiră munca. Am fost impresionat. Încerc să surprind emoția, lupta și să găsesc frumosul, inclusiv în prezența adversarilor. În fond și la urma urmei, asta este adevărata frumusețe a sportului”.

În peste un deceniu de activitate la U-Banca Transilvania, Sándor a fotografiat nenumărate meciuri și victorii. N-a ratat nicio performanță notabilă. În paralel, obiectivul lui a surprins zeci de sportivi de talie mondială. În prezent colaborează cu Octav Ganea și agenția InquamPhotos, participând la europenele de baschet, gimnastică, precum și la dispute din Liga Campionilor la fotbal sau handbal. A fotografiat inclusiv la Paris Dakar și a asistat la finale din campionatul național de hochei. Doi ani la rând a imortalizat chipurile pline de veselie ale puștilor care au bătut mingea la NBA Junior League. Portofoliul său cuprinde imagini publicate și în presa internațională.

„Luând-o cronologic, foarte mult m-a ajutat Iulian Haba. De el mă leagă o prietenie strânsă. Îmi aduc aminte cu drag acea deplasare făcută împreună, în Cehia. De câțiva ani muncesc alături de Simona Oțel și Andra Enoiu, reușind să formăm o adevărată echipă. Cu alte cuvinte, este o mică echipă în interiorul echipei mari. Nu vreau să o uit nici pe Nagy Melinda, alături de care am lucrat până în 2016. Ea ne ajută și în prezent atunci când este nevoie. Cred că poți tot timpul să înveți. Nu trebuie să fie doar fotografi în jurul tău. Schimbi idei cu diferiți oameni, înțelegi alte perspective. Recent am contribuit cu materiale în echipa Ciorchin. Am lucrat extraordinar cu acei fotografi și am acumulat experiență”.  

Sanyi nu lipsește niciodată de la încleștările din BTarena sau Horia Demian. O zi cu baschet implică pregătire pe măsură. Încă de dimineața, înainte să sosească la cabinet, fotograful își verifică aparatura. Bea cafeaua și se apucă de treabă. Cu o empatie impresionantă și un curaj nebunesc, ia în primire orice caz dificil și nu pornește spre sală fără știe că a oferit cel mai bun tratament cu putință. Odată ce pășește pe marginea terenului, uită de toate grijile. 

„Într-o deplasare la Oradea am mers împreună cu suporterii. Am stat și în același hotel. De atunci, doi oameni dragi mie, Moni și Mâțu (nr. Monica și Mihai Moldovan), sunt împreună. Eu am dus vișinată și am dat o petrecere pe cinste. Nu cred că doar vișinata a fost de vină (râde). M-am apropiat mult de suporteri, suntem prieteni și susținem echipa. Am învățat să fiu mai liniștit, să nu trăiesc meciurile cu aceeași intensitate. În schimb, muncim la un nivel tot mai ridicat, ceea ce mă bucură. Aici nu aș fi reușit fără sprijinul soției mele. Avem o fetiță care tocmai a împlinit un an, dar soția mă înțelege. Nici nu știu cum aș putea să îi mulțumesc soției. Uneori, când plec la drum, îmi trimite câte o filmare sau o poză cu fetița noastră. În acea clipă, parcă prind și mai multă energie. Îmi dă cel mai puternic impuls”. 

Activitatea lui Sándor e guvernată de cuvântul pasiune. Drept dovadă, numeroase zile de weekend se scurg tot în sală, la etapele juniorilor. În 2019 a demarat un proiect special, prin care a intervievat baschetbaliștii legendari ai clubului. Fotografiile sale au dus mai departe povești precum cea a lui Vizi Imre, cel care s-a stins din viață în vara anului trecut. Întâlnirea cu fostul sportiv și profesor a fost memorabilă. De fapt, toate materialele sunt deosebite pentru Manases.  

„Îmi rămâne în minte acea imagine pe care am surprins-o cu Marcel Țenter traversând terenul dintr-un capăt în celălalt, după coșul lui Tyler Morris. A fost o adevărată explozie de bucurie. La fel de interesant a fost să văd echipa ploieșteană consternată. Atunci când a aruncat Tyler, nu credeam că va intra mingea în coș. Parcă așteptam prelungirile. Nu am văzut coșul, doar momentul aruncării. Mi se părea prea lungă aruncarea. După aceea, am auzit zgomotul plasei, stând fix sub panou. Chestia aia nu o voi uita niciodată. A fost o liniște timp de o secundă, cât a zburat mingea. Lumea își trăgea sufletul. Apoi l-am văzut pe Marcel alergând de bucurie. Îmi este greu să fac o diferență, toate pozele îmi sunt dragi. Îmi plac cele când prinzi momente de prietenie, de ajutor reciproc. Toată lumea face poze pe acțiune, dar nu vezi de fiecare dată sufletul în fotografii”.

Oricine privește fotografiile lui Manases Sándor, resimte emoția specifică încleștărilor de pe parchet. În imaginile lui, copiii au o bucurie nemărginită în priviri, baschetbaliștii se iau în brațe de fericire, fanii își susțin favoriții și se aplaudă reciproc. Fotografiile vorbesc de la sine și descriu un sport unic, care cucerește în permanență inimi. 

Fotografiile utilizate în acest material sunt realizate de Mircea Roșca, Andreea Peter și Dan Bodea.