Titlurile câştigate în anii ’90, duelurile istorice cu Pau Orthez sau Panionios nu puteau prevesti începutul dramatic de mileniu la echipa de baschet. Noua eră a adus, din păcate, clipe de incertitudine nu doar la Universitatea, ci şi la celelalte ramuri sportive din ţară. La acea vreme, Marcel Ţenter se afla la apogeul carierei de baschetbalist în Germania. Cucerise două trofee de campion alături de “U” şi ţintea performanţe înalte peste hotare. Între confruntările tari din Bundesliga, Ţenter a aflat că formaţia sa iubită suferă şi că riscă să dispară. Imediat, fostul coordonator de joc a lăsat deoparte maioul cu numărul 14, pe care l-a înlocuit cu un costum elegant şi cu o cravată. Aşa a bătut la uşile firmelor dintr-un Cluj ce pornea pe drumul dezvoltării pe toate segmentele. Ţenter a găsit o mică finanţare şi, alături de Mircea Cristescu, a salvat clubul. Marcel şi-a continuat cu succes evoluţiile din Germania şi a revenit acasă în 2006. Cinci ani mai târziu, în iunie 2011, lua cu asalt terenul împreună cu 3.000 de suporteri extaziaţi. Tyler Morris declanşase o nebunie de nedescris, printr-un coş eroic, din propria jumătate. În sfârşit, Asesoft Ploieşti suferise o înfrângere. Alb-negrii redeveneau campioni şi săreau de bucurie în Someş. Antrenorul crede totuşi că „succesul uneşte temporar oamenii şi că are un caracter efemer. În schimb, spiritul îmbrăţişat de generaţii este etern”. Asta a ţinut să le transmită fanilor, în a căror suflet numele Ţenter înseamnă atât de mult. 

Dacă vine vorba despre copilărie, aș spune că a fost o perioadă care mi-aș dori să mai existe în viețile noastre. Toți copiii erau afară, se jucau mereu. Nu existau atât de multe surse de informații, ne interesa doar mingea, poarta sau coșul. Părinții ne culegeau din curțile școlilor seara, când nu se mai vedea nimic. Ne târau practic în casă. Mi-aș dori ca și copiii din generațiile actuale să înțeleagă cum trăiam noi. Ca toți puștii, am jucat fotbal, dar sora mea m-a luat și m-a dus la baschet. Așa cum am dat totul pentru baschet, la fel o făceam și pentru fotbal. Jucam la Someșul Satu Mare. Fiind portar, îmi foloseam mâinile, însă la baschet mi-a plăcut dinamica. Mă confruntam totuși cu o problemă. Eram foarte mic. Puteam fi cel mai mic jucător din istoria baschetului. Mă apucase disperarea, efectiv. Oriunde vedeam o bară, mă agățam de ea, în speranța că o să cresc. Faptul că eram foarte rău, vitezist și ambițios, m-a ținut așa, în viață. Din fericire, pe la 16 ani am început să cresc și s-a dovedit a fi o alegere bună să rămân la baschet. Sunt fericit că am ales baschetul, sport care mi-a dat tot ce am și tot ce știu.

Norocul a dat peste mine și m-a văzut domnul antrenor Flavius Stoica. Dânsul m-a luat la Sibiu. Primii ani la Sibiu au fost înfiorător de grei. Nu mă băgau în seamnă, deoarece nu proveneam dintr-un centru de succes. Sibiul miza pe un grup de jucători experimentați. La antrenament se dădea un adevărat război între tineri și bătrâni, cu ghilimelele de rigoare. Am întâlnit exemple frumoase, cum ar fi Florin Apostu, Dorin Leahu, Gheorghiță Dăian. Când i-am văzut jucând, am zis că eu niciodată nu o să pot juca așa bine ca ăștia. Eram speriat de bombe. A trecut cam un an și jumătate până să prind minute. La toate antrenamentele mă luptam pentru fiecare milimetru. Mi-a prins bine acea perioadă.

Am plecat greu de la Sibiu, dar ca baschetbalist m-am bucurat să vin la Cluj. Am ajuns la Universitatea deoarece jucam la lot cu băieții de la “U”. Mă refer la Bubu Roschnafsky sau Ghiță Mureșan. Era o senzație tare faină la lotul de tineret cu ei. Împreună, la națională, am obținut rezultate mari. Am bătut și pe Iugoslavia, ceva incredibil. Țin minte că meciul s-a desfășurat în Olanda și i-am învins la trei puncte. Pe ruși i-am condus la 14 puncte în semifinale și am pierdut. Karasev ne-a omorât cu coșurile lui de trei puncte. Puteam să jucăm o finală istorică la acel campionat european. Ne pare rău și acum. Asta este viața.

Noi am fost crescuți altfel, în condiții grele. Pe vremea noastră, sportivii nu primeau prea multă milă. Selecția se realiza natural, cine rezista... rezista. Așa am fost educați. Îmi aduc aminte cantonamentul pe care l-am făcut în munți, la o unitate militară ascunsă. Acolo am făcut o pregătire fizică de câteva săptămâni absolut cumplită. Eu nu resimțeam de regulă efortul, însă nu mai știu de câte ori am vomitat de oboseală. Erau niște lucruri inimaginabile. Acum, dacă ai pune un sportiv să facă așa ceva, apari la televizor că îi chinui pe oameni. Antrenorii ne ziceau: «Vezi vârful ăla? No, fugi până acolo și după ce ajungi să îmi faci cu mâna, că mă uit cu binoclul să te văd».

Mulți mi-au zis să nu merg la Universitatea. A fost o adevărată încercare. Pe același post cu mine se afla Mihai Sinevici, integrat perfect, inclusiv la acțiunile naționalei de seniori. Eu toată viața am trăit încercări grele și nu mi-a fost niciodată frică de încercări. Nu mi-a fost niciodată frică să muncesc în condiții de stres. Până la urmă, a fost o colaborare dificilă între mine și Mihai, însă care ne-a dus pe amândoi la următorul nivel. Niciodată nu ne-am mulțumit cu puțin și ne-am împins unul pe celălalt să fim mai buni. Puneam presiune mare pe noi, gândind ca niște învingători. O asemenea gândire te face să suferi mai mult, dar și să vrei întotdeauna mai mult.

Echipa a devenit și mai puternică după venirile lui Bubu, Cristescu și Sinevici. Inițial, Ghiță, Rotaru, Bobo și Pulbere alcătuiau lotul. Ei tocmai pierduseră finala într-un mod dureros cu Steaua. În vara lui ’90 am sosit eu, iar în ’91 am luat titlul. Acel an a fost de referință. Jucam practic împotriva noastră, nu a adversarilor. Nimeni nu ne putea face față. Dacă stau și mă gândesc bine, în unele meciuri nu ne uitam la tabelă. Pur și simplu jucam. La final, vedeam diferența și ne apuca jalea. Oponenții noștri nu aveau nicio vină. Noi voiam să le dăm fanilor noștri cât mai mult. Jucam din pură plăcere. Exista o boemie care nu cred că va mai fi vreodată. Iubesc acea boemie. Spectatorii umpleau sala cu bucurie. Oamenii nu erau atât de agresivi. Toată lumea se înclina spre plăcerea jocului. Se pare că nebunia asta, a cotidianului, în care nimeni nu mai știe ce să facă, ne afectează. Nu prea știm ce să facem să ne meargă mai bine, să ne plătim ratele. Aceste vremuri ne fac să uităm de lucrurile cu adevărat frumoase, din păcate.

Un moment care mi-a rămas în minte s-a petrecut la a doua finală, în ’93. Am câștigat campionatul fără Ghiță și fără Bubu. În meciul cinci cu Dinamo, eu am făcut diferența, marcând vreo 30 de puncte. Am luat titlul și tatăl meu fusese în sală. Aceea a fost singura lui prezență la un meci de-al meu. M-am bucurat tare mult că am putut să îi ofer un astfel de moment. El nu trăia pentru baschet. Regretul lui a fost că nu am continuat cu fotbalul. Era ferm convins, până pe patul de moarte, că aș fi ajuns în naționala României de fotbal ca portar.

În 1994 am plecat în Ungaria, unde am găsit o ligă în dezvoltare. Echipele își permiteau numai doi străini. Practic, concuram cu americani sau sportivi din fosta Iugoslavie. 11 ani am jucat în străinătate și am învățat foarte mult. Am întâlnit antrenori cu o mentalite diferită. În Germania am semnat tot cu ajutorul lui Bubu. Bamberg își căuta un fundaș, el m-a propus pe mine și am mers să dau probe de joc. Totuși, cei mai mulți ani i-am petrecut la Nürnberg.

Mircea m-a convins să mă întorc acasă. «Hai, poate ne ajuți un an, să mai facem ceva, apoi o să preiei echipa», îmi zicea. Nu am primit imediat lotul mare, dar am luat-o din nou de la 0, de la Divizia B, cu echipa a doua, alcătuită din niște băiețandri de 15-16 ani. Eu aveam 38, de pe la 30 de ani mergeam la cursuri de pregătire, în ideea că asta voi face. În primele luni cu acei copii, eu vorbeam chineză și ei vorbeau altă limbă, spaniolă poate. Pe ei i-am promovat în prima ligă, i-am folosit în cupele europene. După aceea a venit Tab Baldwin, i-am fost lui secund. Mi-a prins extraordinar de bine acea experiență, am învățat foarte multe lucruri de la el.

Unele amănunte se pierd. Odată ce am devenit principal, am intrat în finală. Puteam să o învingem și atunci pe Asesoft. Ploieștiul a înscris niște aruncări absolut incredibile, de la mijlocul terenului. Noi am fost în depresie totală. Ca antrenor, prima mea finală am resimțit-o greu. În al doilea an, cu toată opoziția cerurilor, am reușit să ne ținem tari. Îmi aduc aminte primul meci din finală, din 2011. Mersesem cu instrucțiuni clare la jucători. Le-am spus că va fi un joc extraordinar de fizic. Am încercat din răsputeri să le iau la băieți din acel stres că joacă cu Ploieștiul, că ei sunt favoriți, că au pe toată lumea de partea lor. Am zis: «Ok, hai să alegem o altă cale, să fim duri. Dacă trece pe lângă tine, îl dai de pământ. Nu contează că iei fault. Eu îmi asum toate faulturile». Nu o să îl uit pe Rob Thomson, un munte de om. Îl scot pe Zoki, îi spun lui Rob: «Rob, intri și îi faci zob. Yes, coach». Intră Rob și face un fault coș la prima fază. L-am chemat înapoi și am crezut că îl strâng de gât pe teren. Rob era terifiat. La pauză, am mutat vestiarul din loc. Drept urmare, în sfertul trei revine Silvășan pe teren, îl ia pe Burlacu și îl pune la pământ cu un procedeu de judo. Nu știu cum se numește, dar a ieșit show. Așa am câștigat primul meci al finalei, am luat din presiune, mergând într-o direcție fizică.

Emoția câștigării unui titlu se resimte diferit. Ca jucător, te gândești adesea la tine, la propriile antrenamente. Ca antrenor, trebuie să te gândești la un milion de lucruri. De aceea, semnificațiile unui succes sau eșec sunt total diferite. Noi am câștigat un campionat atunci după o lungă dominație a Asesoft-ului. A contat mult pentru noi, pentru echipa mea de antrenori. Cu toate că a trecut atâta timp, le mulțumesc lui Pero și Bobo. Au arătat un devotament uriaș. Chiar și acum, îmi dau seama că totul a fost ca un tsunami. Mă uitam la fețele oamenilor și nu îmi venea să cred cât sunt de fericiți.

Între timp s-au întâmplat multe în viața mea personală. A trebuit să regândesc totul și am hotărât să fac ceea ce pot să fac. Am demarat un proiect numit Gheparzii, care se adresează tinerilor jucători dornici să lucreze  mai mult. Încerc să îi ajut pe sportivi și pe antrenori. Stau de vorbă cu ei, sunt în contact permanent cu 10-12 antrenori. Dezbatem modalități de pregătire. Am pornit și un proiect cu Federația Română de Baschet și îmi propun să ajut pe oricine este dornic să progreseze.

Totuși, la Cluj am învățat ce înseamnă sufletul unei echipe. Iar cel mai bun profesor, care să îmi predea lecții despre spiritul Universității, a fost fiul meu.